Am citit de curând o poveste. Era o dată o femeie care a încercat să treacă un lac înot, purtând în brațe o piatră grea. La un moment dat a început să obosească. Oamenii de pe mal îi strigau: ”Dă drumul pietrei, e prea grea, o să te scufunzi!”. Dar femeia a continuat să înoate cu piatra în brațe. Din ce în ce mai des dispărea sub apă și revenea cu greu la suprafață. ”Aruncă piatra, o să mori!” strigau cei din jur. Dar femeia continua să țină piatra în brațe. La un moment dat a dispărut sub apă, iar ultimele ei cuvinte au fost: ”Nu pot, e a mea!”.
Cu toții purtăm o piatră în brațe. Ne atașăm de lucruri, de oameni, de obiceiuri…ne ținem cu dinții de ceea ce spunem că ne aparține. Avem același serviciu o viață întreagă. Nu ne lăsăm copiii să fie independenți, să își trăiască viața așa cum vor ei. Ne legăm de casă, de oameni, de locuri, fără să ne imaginăm măcar că se poate și altfel. Am putea fi liberi, neîngrădiți de nimic, să explorăm zone noi, activități noi, noi prietenii, să aducem în viața noastră noi oportunități. Dar, de cele mai multe ori, preferăm să ne ținem în continuare piatra în brațe. Doar e a noastră, nu? Am muncit pentru ea! Am sacrificat și timp, și bani. Acum nu-i mai dăm drumul pentru nimic în lume! Pilda din Biblie care spune cămai ușor trece cămila prin urechile acului decât bogatul prin poarta raiului nu se referă la bani, ci la atașamente. Care ne țin prinși și nu ne lasă să ne trăim viața la adevărata noastră capacitate.
Despre atașamente și cum să scăpăm de ele voi vorbi și în alte articole. Poate și un workshop pe tema asta. Dar, până atunci, gândiți-vă la lucrurile și ființele de care sunteți atașați. La piatra din brațele voastre. La tot ceea ce vă ține legați și nu vă lasă să vă exprimați întregul vostru potențial. Gândiți-vă bine! Și lăsați piatra să cadă. O zi frumoasă vă doresc!
