Am avut aseară o discuție interesantă cu o doamnă care îmi povestea că ea este o persoană independentă, puternică, cu voință, care intimidează bărbații. O ascultam și o priveam atent. În fața mea stătea o femeie speriată, nesigură, confuză. Nu semăna deloc cu eroina poveștii pe care o auzeam. Și nu am putut să nu mă gândesc la importanța pe care o joacă poveștile pe care ni le spunem noi înșine, rolurile pe care le interpretăm zilnic. Cât de mult ne restrâng viața și cât disconfort creează. Le purtăm cu noi toată viața, lăsându-le să ne marcheze destinele. Dar cum apar aceste povești? Mecanismul este simplu și de aceea este și foarte eficient. Să luăm de exemplu o tânără care dă naștere unui copil. Îl privește, îl vede micuț și plângăcios și își spune: ”Vai, săracul, este total neajutorat, singur și speriat. Eu am datoria morală să îl hrănesc, să îl protejez, să veghez asupra lui”. Și așa a apărut povestea, ceea ce ne spunem noi înșine despre o anume situație. Și care diferă de la caz la caz, în funcție de experiențele trăite de fiecare dintre noi de-a lungul vieții.
Următorul pas pe care-l face tânăra femeie este acela de a-și asuma un rol, acela de mamă, cu tot ce implică el: protejarea copilului, hrănirea lui, educația, sănătatea etc. Până aici totul e perfect. Mămica își intră în rol și își crește copilul așa cum consideră ea că este bine pentru el.
Numai că, vrem, nu vrem, copiii cresc și ajung adulți. Iar tânăra mămică este acum femeie la vârsta de mijloc, care timp de peste 20 de ani a jucat rolul de mămică. Deja nu își mai poate imagina că ar putea fi si altceva. Viața ei este definită de acest rol, identitatea ei este cea de mamă. Prin urmare, se va comporta în continuare la fel, încercând să-și protejeze copilul, să-l hrănească, să-i spună ce să facă și ce este mai bine pentru el. Dar copilul ei este adult acum, nu mai vrea să fie dădăcit, așa că începe să-și evite mama, să o înfrunte, să își creeze propria identitate, propriul mod de a vedea și de a face lucrurile. Iar femeia nu poate înțelege aceasta, pentru că nu poate abandona rolul de mamă. Asta a fost ea de atâția zeci de ani. Și așa apare drama. Femeia suferă, se consumă, viața i se schimbă cu totul. Iar asta se întâmplă doar pentru că nu își schimbă povestea inițială, pentru că nu poate păși în afara rolului de mamă. Pur și simplu nu mai poate fi altceva decât o mamă grijulie.
Toți facem asta. Toți avem roluri pe care le jucăm. Important e să învățăm cum să ieșim din ele atunci când ele nu mai sunt necesare. Cum să ne eliberăm de povara lor și să ne schimbăm poveștile? Să ne spunem noi povești, adaptate momentului din viață în care ne aflăm. Să ne trăim viața la adevăratul potențial, nu blocați intr-un rol nepotrivit. Despre cum să facem asta voi vorbi în alte articole. Ținem aproape!
